Uncategorized
Suferința ca încercare
Pentru a intelege ca suferinta este o incercare si pentru a vedea felul in care o putem infrunta, trebuie mai intai de toate sa intelegem caracterul ambiguu al suferintei.
Aceasta pretuire a suferintei este justificata prin faptul ca insusi Fiul lui Dumnezeu, venit printre oameni, a indurat patima si moarte pe cruce pentru mantuirea noastra. in chip concret, aceasta spiritualitate s-a manifestat printr-o pietate centrata pe un adevarat cult al suferintelor lui Hristos si pe imitarea de catre crestin a lui Hristos ca “om al durerilor si cunoscator al suferintei”. Astfel, suferinta este nu numai primita cu bucurie, ci si cautata, ca o cale cu totul speciala de mantuire, pentru ca prin ea nu numai ca se Sterg pacatele, dar se si dobandesc “merite”.
Hristos, ca om, ar fi putut sa n-aiba parte de suferinta. Nascut in chip feciorelnic, El nu era supus legii pacatului ca toti ceilalti oameni, care indura urmarile pacatului stramosesc, ce se transmit in fiecare generatie adusa pe lume prin impreunare trupeasca. Lui nu-I erau proprii trasatura patimitoare – sursa de placere si suferinta -, stricaciunea si moartea.
Hristos insa ia asupra Sa de bunavoie neputintele omenesti, ca sa ne vindece pe dinlauntru, sa ne izbaveasca de ele si sa ne mantuiasca deplin, caci, dupa cuvantul Sfantului Grigorie de Nazianz, preluat de Sfintii Maxim Marturisitorul si Ioan Damaschin, “numai ceea ce este asumat poate fi mantuit”.
Asadar, Hristos Si-a asumat de bunavoie, in chip liber, trasatura patimitoare, stricaciunea si moartea omeneasca, fara a fi nici o clipa silit sa le indure, ci ramanand mereu cu totul liber fata de ele si avand deplina putere asupra lor, ca Cel ce era deopotriva Dumnezeu si om.
Infruntand suferinta, Hristos a biruit-o. Mai precis, El a stapanit-o pe cea care-l stapanea cu silnicie pe om, il tiraniza si-l mana la pacat. In felul acesta, El a rapit fortelor raului puterea de a-l inrobi pe om prin suferinta si de a isca prin ea pacate si patimi. Asadar, El a scapat natura omeneasca si de tirania pacatului, la care-l impingea durerea prin lucrarea demonilor.
Prin biruinta lui Hristos, suferinta capata alt inteles si rost pentru crestin.
Primind-o fara cartire, omul scapa mai intai de patimile pe care le isca fuga de durere; apoi, lipsindu-l de bucurii, il fereste de patimile prin care-si implineste pofta de placere.
Suferinta e prilej de sporire in rabdare pana la cea mai inalta treapta. Caci, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, “daca rabdarea indeobste o ia inaintea altor virtuti, rabdarea durerilor este mai mare decat orice alta rabdare”. Din rabdarea suferintelor rasare credinciosia (statornicia in credinta), iar din credinciosie, nadejdea, dupa cum arata Sfantul Pavel.
Suferinta duce la smerenie, iar langa smerenie sta cainta. Si peste toate si in toate sta rugaciunea, izvorul multimii de bunatati duhovnicesti, caci ea face din om vas al harului lui Dumnezeu.
Mai intai de toate se cer rabdare, rugaciune si nadejde, virtuti in care, asa cum am vazut, omul poate sa sporeasca la vreme de suferinta, cu harul lui Dumnezeu.
Nadejdea este intr-adevar bun reazem pentru suflet: prin nadejde stie ca necazul e trecator, prin nadejde vede bunatatile fagaduite, prin nadejde se inalta deasupra suferintei si se alipeste de Dumnezeu, asteptand de la El alinarea chinurilor sale. Sfinții parintii il indeamna pe cel aflat in suferinta sa alerge la rugaciune si sa ceara ajutorul lui Dumnezeu, pe care Acesta nu va intarzia sa-l dea, fie ridicand de la el suferinta, fie intarindu-l ca s-o indure. Prin rugaciune omul se lasa cu totul in voia lui Dumnezeu, si cere har, ca sa biruiasca ispitele care se ridica asupra lui.
(Desenul aparține d-nei Pantea Mărioara)
